"trebe" să muncim?

din cate imi dau seama, eu is tare diferit fatza de colegii mei si de alti oameni de-o varsta cu mine... prin faptul ca iau viatza mult mai in joaca.

pe de o parte, is mult mai imatur, mai imprastiat din punctul asta de vedere... pe de alta parte imi place sa cred ca is mult mai optimist si mai relaxat din cauza asta.

in general, oamenii vor sa fie realisti. vor sa fie maturi. sa accepte ca au si obligatii in viatza, si ca tre sa faca si ce "trebuie", nu numa ce le place. pana la urma, devin "maturi", adica numa maturi in adevaratul sens al cuvantului nu, pentru ca se plafoneaza, se multumesc cu lucruri mediocre, accepta tot mai mult ceea ce nu le place, si in general numesc felul asta de a trai "a face fatza problemelor vietzii". si o duc asa pana la moarte, facand tot mai mult din ce vor altii, decat ce vor ei, vinzandu-si libertatea pentru niste bani.

asa e facut sistemul. sa traga pielea de pe oameni, sa-i amageasca, dupa care sa-i lase sa moara in mizerie.

poate ca eu is mult mai naiv, mai copil, sau mai idealist, intr-un fel, dar imi place sa-mi ascult instinctul si inima, si sa nu fac ce "se zice" ca trebuie sa fac. incerc sa-mi gandesc totul pentru mine, sa decid eu daca e bine sau nu, si nu vreau sa fac compromisuri, sa nu ma multumesc cu mai putin decat ce vreau.

de exemplu cu scoala. imi place arhitectura, dar daca nu am motivatie, nu fac. si nu intotdeauna am motivatie, cand vad ca profii is absurzi, ca ne cer lucruri absolut inutile, si nu pun accentul pe ceea ce-i important. si in plus, ne si invatza sa muncim de sa ne rupem spinarile. ca sa facem la fel si pentru altii.

e posibil sa fie din cauza ca ma intretzin parintii si nu imi cer foarte mult de la scoala... poate daca as fi pe cont propriu, as gandi mai mult ca restul colegilor mei. da refuz sa gandesc asa, pentru ca simt ca e bun drumul pe care am pornit, si din cat am observat, ce simt e intotdeauna bine, desi tre sa treaca uneori mult timp pana se dovedeste ca am avut dreptate.

de fapt, cred ca orice cale alegi e buna, atata vreme cat persisti si nu o schimbi, pentru ca pana la urma vei reusi. si de-aia e important sa alegi calea pe care chiar vrei sa mergi. sa fii chiar cum vrei sa fii, chiar daca altii au solutia deja... sa faci chiar ce vrei sa faci, sa fii in stare sa-ti bagi picioarele, sa nu te obisnuiesti sa faci lucruri pentru altii, decat poate din prietenie...

totusi, pe mine ma ingrijoreaza ceva: nu stiu care e echilibrul intre a face DOAR ce-ti place si a face si lucruri care nu-ti plac, facand parte din calea pe care ai ales-o pentru ca-ti place.

cred ca, avand in vedere faculta si tipul de educatie care mi se da aici, in primul rand nu ar trebui sa fiu in situatia asta. pentru ca daca as fi stiut ca faculta chiar ma ajuta, ca desi acum o sa ratez evenimentele de 1 mai, o sa castig mai incolo, cand stiu ca mi-am terminat scoala, atunci as fi fost dispus sa lucrez. da asa, nu prea. simt ca faculta asta din Cluj nu ma mai prea poate ajuta. nu ma mai duce pe unde vreau sa merg.

pe de alta parte, e chestia cu "delay gratification", de care am cam uitat. asta face parte din disciplina. adica, daca stiu ca vreau ceva, si stiu ce vreau, nu conteaza ca am dat de ceva mai greu in calea mea, pentru ca, daca o sa continuu, pana la urma o sa obtin ceea ce vreau. in schimb, daca aman, o sa am parte de putzina distractie acum, dar asta ori imi va intarzia succesul mai incolo, ori il va face mai greu de obtinut.

aici trebuie eu sa mai lucrez, sa gasesc un echilibru.

moşul de pe Vlădeasa

asta iarna, cand am fost pe Vladeasa sa-mi caut telefonul, am intalnit pe varful muntelui pe omul care locuieste la cabana meteo de acolo. ma latra cainele lui si iesise sa si-l cheme inapoi.

trecand pe langa el, m-a intrebat de unde vin si incotro ma duc, si dupa o discutie scurta m-a invitat la un ceai. la inceput n-am vrut sa merg, pentru ca se cam innopta si eu trebuia sa cobor. dar m-am gandit ca probabil s-o simti singur, stand tot timpul acolo, pe varful muntelui, unde nu prea vin oamenii. si am intrat la un ceai.

cabanutza era putzin inghesuita, dar foarte calduroasa si primitoare. era din lemn, avea multe chestii personale cum sunt covoarele, blanurile, decoratiile si altele.

moshul mi-a facut un ceai cu lamaie, din plante culese de pe-acolo. mi-a spus ca pot sa-l indulcesc cu miere, daca vreau.

si stand la discutii cu el, am aflat ca e stra-stra-stra-stranepotul lui Simion Bărnuţiu, un lider revolutionar de la 1848, istoric, filozof, politician si profesor universitar. parea un om destul de cultivat si de umblat. dar era si putzin dus. sau bause ceva, nu stiu.

mi-a zis despre cum a facut el scoala, facultatea, si despre cateva chestii legate de cultura, pentru care eu m-am rusinat ca nu stiam mai nimic. mai ales pentru povestea cu "cuiul lui Pepelea", din folclor. omul m-a si atacat pentru asta, a zis ca noi tinerii din ziua de azi nu mai citim nimic, nu mai stim nimic. si cam are dreptate. mai ales ca Simion Barnutiu facea parte din elita culturii romanesti, iar el fiind un urmas al lui, e foarte normal sa fi pastrat traditia familiei.

ma rog. am terminat ceaiul si pe urma am plecat, desi batranul insista sa mai stau. cand am iesit din casa, am vazut ca un baiat mai tanar tocmai venise, cica de jos din sat. l-am salutat pe batran, pe baiat, si pe caine, mi-am luat rucsacul in spate si am pornit mai departe, pe intuneric.

interesant e ca dupa ce am ajuns acasa am cam uitat de experienta cu batranul asta, probabil si din cauza drumului greu pana la strada principala, a oboselii si a satisfactiei de multumire ca am ajuns totusi cu bine acasa.

problema ţărişoarei ăsteia

discutand azi dimineata foarte intens cu colegii de camera, am ajus la realizarea ca la noi in tzara lucrurile merg prost pentru ca suntem prea destepti si prea avem o parere si un cuvant de spus pentru orice. degeaba are cineva un plan sa schimbe ceva, ca toata lumea ii sare in cap ca nu asa.

in schimb, americanii, care o duc asa de bine, is prosti ca noaptea. multi si prosti, si usor de condus. normal ca daca putinii lor conducatori destepti zic ceva, aia fac, fara sa puna prea multe intrebari, si cum nu-s atatea conflicte inutile in tzara, treburile merg struna.

la noi, toata lumea vrea sa aiba dreptate. suntem obisnuiti sa criticam orice, sa ne bagam nasul in toate olile, si in loc sa ne batem capetele cum sa tragem carul asta numit Romania pe dealul mai inalt, noi ne chinuim sa demonstram ca suntem mai tari ca ceilalti boi inhamati.

plus ca parerea generala a cetateanului Romaniei, despre tara lui si despre alti romani, e una proasta. si la televizor suntem incurajati sa avem astfel de pareri.

pai in ce tzara din lumea asta ai mai auzit ca un popor sa se numeasca pe el insusi un "popor de hoti", de "prosti", de "tzarani" sau orice alte descrieri injositoare pe care ni le aducem singuri.

e adevarat ca avem si probleme, dar adevarul e ca suntem oameni faini si capabili, si chiar cu toate neajunsurile am putea ajunge departe...

sa ne gandim putzin. zici ca marea masa a romanilor is oameni naspa, si tu te consideri un exemplu pentru oricine. dar cand incepi sa ii cunosti, iti dai seama ca de fapt is chiar ok, oameni faini, capabili, destepti. majoritatea. daca te gandesti la cati oameni cunosti, mai putin de 10% is chiar naspa in adevaratul sens al cuvantului.

cred ca ar trebui sa constientizam ca nu ne facem bine prin etichetarea asta. ar trebui sa se inceapa cu televiziunile, cu liderii de opinie, intelectualii, oamenii cu un cuvant important pentru opinia publica, care chiar ei propaga aceeasi idee tampita.

pe de alta parte suntem speriati de patriotismul fals de pe vremea comunismului, propaganda aia care incerca sa te convinga ca traiesti intr-o tzara de turta dulce in care curg rauri de miere. dar e o prostie sa facem 180 de grade catre extrema cealalta.

din cate stiu, eu am parerea cea mai buna despre tzara asta din cati oameni cunosc. sper ca prin articolul asta sa inceapa sa se schimbe ceva si sa incepem sa ne vedem ca un popor capabil si onorabil, avand in vedere si istoria noastra glorioasa.

faptul ca avem probleme mari de rezolvat nu ne face slabi sau incapabili. la urma urmei, noi am fost bariera in fatza turcilor pentru intreaga Europa. cu mari probleme, ne-au mai cucerit, i-am mai batut, dar ne-am descurcat pana la urma. cu mult curaj si vointa. si iubire fatza de semenii nostri. oamenii aia nu-s altceva decat stra-stra... bunicii nostri, al caror sange il avem si noi.

nu mai stiu cine zicea asta, da bine zicea: ca in viatza nu conteaza cu adevarat nimic altceva decat viatza, moartea si iubirea.

cu dedicatzie

primitivi în convingeri ...

... tari în clanţă.

am dat din intamplare (mai mult sau mai putin) peste un site care mi-a chiar luminat viatza. explica foarte fain cum functioneaza mintea constienta, mintea subconstienta, sistemul de convingeri, emotiile, si multe alte chestii. la final o sa pun si niste linkuri.

ma rog. ce am inteles eu de acolo, si modul cum am hotarat sa mi le aranjez in creier, e asta: ca oameni, pe planeta asta, suntem formati din 3 parti principale: 1. constiinta, care ne face sa fim oameni, 2. mintea subconstienta, si 3. corpul.

ultimele 2 sunt ca niste instrumente pe care toata lumea le are cam la fel si depinde doar cat de bine stim sa le folosim.

in ce priveste corpul, m-am cam prins ce ii trebuie si cum trebuie folosit, si am si un fel de sistem de principii dintre care multe is in contradictie cu ce zic doctorii si totusi se dovedesc a fi adevarate.

da pana acum nu ma gandeam ca mintea subconstienta e un alt instrument de care dispunem. ma gandeam ca mintea e unul si acelasi lucru, creierul, care ne face sa fim oameni, si se poate controla cu totul.

acuma mi-am dat seama ca mintea subconstienta e de fapt responsabila de cam tot. si nici nu ne dam seama. ea se ocupa de functionarea corpului, de stocarea informatiilor, a abilitatilor, a obiceiurilor, a perceptiei lumii exterioare, a valorilor, principiilor si convingerilor. practic tot.

si ma gandeam ca toate is bine reglate, ca nu ar fi bine sa umblu eu la convingeri si valori si de-astea, sa ma reprogramez. ma gandeam ca dupa atatia ani de evolutie, suntem destul de bine pusi la punct incat sa ne descurcam perfect in lumea care ne inconjoara.

da totusi, ne limitam singuri. ce-i drept, mintea noastra nu e facuta pentru vietile stresante din orasele societatii de azi, ci pentru triburile vanatoare amenintate de animale salbatice de acum 100.000 de ani. si oricum, evolutia ajunge intr-un punct in care toate sunt perfecte si bine puse la punct, cu exceptia lucrurilor care se afla in "cercetare" si "experimentare". asta s-ar putea sa fie un astfel de lucru, la care vor supravietui doar acei indivizi care vor reusi sa-si formeze un sistem sanatos de convingeri si de a vedea realitatea, cu ajutorul mintii constiente.

chestia e ca pana acum, pentru animale, lumea nu era asa de complexa. nu existau atatea dimensiuni si straturi si substraturi pentru orice lucru, si nici atata putere de intelegere. noi avem asta, ca lucru nou, poate ca super-putere, dar modul in care o folosim nu e inca bine pus la punct, pentru ca orice putere, daca nu e folosita cum trebuie, poate fi distructiva sau autodistructiva.

si asta e perioada in care traim. o perioada in care ne omoram intre noi, multi isi taie craca de sub picioare, putini inteleg ceva, iar acei si mai putini care isi dau seama si invata cum sa foloseasca puterea de calcul si de intelegere a mintii umane, a lor, vor fi cei ce vor supravietui si vor deveni din ce in ce mai buni, psihic vorbind. pentru ca fizic nu se vor mai schimba multe.

mintea constienta doar da comenzile. nu isi da seama cate maruntisuri is implicate in indeplinirea comenzilor respective.

no. si din toate functiunile astea principale ale mintii subconstiente, am citit despre convingeri mai in detaliu.

ideea e ca orice convingere nu e altceva decat o opinie despre cum stau lucrurile. poate fi opinia altuia, pe care o preiei, sau poate fi o opinie proprie. dar NU e realitatea. e doar o parere, care intamplator are o anumita putere, pe care i-o dam noi.

orice convingere porneste ca o ipoteza, care prin simplul fapt ca exista determina mintea sa caute indicii care ar putea sa o sustina.

chestia interesanta si care probabil pare ca o greseala a naturii, e ca atunci cand gasesti un indiciu care sa-ti sustina ipoteza, te opresti din cautare si consideri automat ca e adevarata, cel putin in situatia respectiva. nu vezi toate indiciile care iti infirma ipoteza, pentru ca tu nu cauti sa o infirmi.

e interesanta comparatia convingerilor cu principiul pe care functioneaza o masa. ideea in sine, opinia, e blatul mesei, iar picioarele is motivele pentru care ea e adevarata, care o sustin. cu cat mai multe, cu atat convingerea e mai puternica si mai greu de doborat. si asta inseamna ca cu cat e mai adevarata, se va dovedi de mai multe ori, ceea ce o va face mai puternica.

no. si astea ne conduc vietile. astea ne formeaza realitatile.

un exemplu simplu, care mi s-a intamplat si mie si oricui: ai o banuiala ca o persoana nu te place. te porti putin ciudat, dar incerci sa faci acea persoana sa te placa. persoana iti da un semnal, si tu cauti intai toate indiciile care o sa-ti arate ca persoana aia ar putea sa nu te placa, dupa care pe alea care iti zic ca s-ar putea sa te placa. daca gasesti ca s-ar putea sa nu te placa, atunci nu mai cauti. o iei de buna. si atunci te porti putin altfel, putin ciudat, poate naspa fata de persoana aia, ceea ce o sa o faca sa te placa si mai putin. ceea ce iti va sustine si mai tare convingerea. e un ciclu.

si atunci, mi-am dat seama ca intr-adevar, mintea subconstienta e doar un instrument, la fel ca si corpul. trebuie sa stii sa-l folosesti. si mi-am mai dat seama ca nu exista realitate, cand vorbim noi oamenii de ea. e doar ceea ce credem noi ca e adevarat. si ce cred altii ca e adevarat.

de asta nu e bine sa tii cont prea tare de parerea altora despre tine. pentru ca e doar o parere, care nici macar nu e a ta, si care poate fi (si aproape sigur e) eronata. pentru ca poate fi doar o proiectie a unui lucru care lor li se pare infricosator, a unor pareri pe care le au despre ei si de care nu-s mandri, a unor demoni.

cand isi proiecteaza demonii pe tine, oamenii se sperie. si de multe ori de asta nu le placi. pentru ca ei te judeca si te eticheteaza inainte sa astepte sa vada mai mult. si etichetele sunt preluate exact din cele cu care se eticheteaza pe ei insisi, chiar daca nu vor sa recunoasca asta.

si de-asta am cam invatat ca e bine sa nu tii cont deloc de reactiile altora fata de tine. sa nu te lasi influentat de ele. sa continui sa faci ceea ce vrei sa faci, sa fii ceea ce vrei sa fii, pentru ca poate pana la urma le va placea combinatia. e simplu.

ca in "The Ultimate Gift", cand pustiul ajunge in America de Sud, si e primit de femeia aceea localnica, foarte binevoitoare. el e tare iritat, dispretuitor, nepoliticos, dar ea decide sa nu-l bage in seama si e in continuare binevoitoare si bine dispusa. si asta il ajuta sa se relaxeze, sa fie mai deschis, mai bland.

in schimb, ea putea sa zica "da, asta e de-ala de la oras, rasfatat si cu nasu pe sus, nu vrea sa se coboare la nivelul nostru", si sa nu-l mai respecte, si sa se poarte urat cu el. si atunci el ramanea asa si chiar o ura la randul lui. e tare interesant.

si inca un lucru de care m-am prins, si asta foarte interesant si util, e ca nu exista ceea ce oamenii numesc "talent" sau "abilitate innascuta". astea is tot rezultatul experientelor anterioare pe care le-am avut in viata si a convingerilor pe care ni le-am creat in legatura cu astea.

practic, putem face absolut orice vrem. toti. poate, ceea ce ar mai conta, ar fi ceea ce ne place. desi si asta e foarte discutabil, pentru ca probabil tine tot de sistemul de convingeri.

pentru ca in general ne face placere orice stim sa facem si la ce ne pricepem, si nu ne place ceea ce nu stim sa facem.

orice se poate invatza si poate fi placut, pana la urma.

no, si linkurile:

http://www.2knowmyself.com/subconscious_mind
http://www.2knowmyself.com/subconscious_mind/Subconscious_mind_belief_system
http://www.2knowmyself.com/subconscious_mind/subconscious_mind_rules_power
http://www.2knowmyself.com/cbt/cognitive_behaviour_therapy
http://www.2knowmyself.com/cbt/cognitive_behaviour_therapy_treatment
http://www.2knowmyself.com/mixed_emotions/unknown_emotions_your_mind_is_calling

săteni şi orăşeni

urasc confortul... urasc orasenii care cred ca is superiori pentru ca traiesc la oras. urasc lipsa de instinct de supravietuire pe care o au.

daca iei de exemplu o pitzipoanca fitzoasa de la oras, in fusta scurta si pe tocuri, si o duci in varful muntelui, aia moare acolo. chiar si vara. la fel cu pustii impresari care cred ca ei is buricul pamantului. la inceput, s-ar panica, pentru ca din filmele pe care le-au vazut ar intelege ca se afla intr-o situatie in care-s rataciti si neajutorati. si pentru ca si-ar da seama ca nu mai au puful de care au depins atat de mult la oras. nu telefon mobil, nu aer conditionat, nu masina / motor / atv ca sa se deplaseze fara efort. e ciudat si e naspa.

oamenii de la oras sunt genul de oameni care cred ca au solutia pentru orice. esti racit, iei medicamente. te inteapa tzantarii, te dai cu spray de-ala special. ti-e foame, iti iei o shaorma sau niste cartofi prajiti de la fast-food. asa de superficial!

si oamenii astia ii dispretuiesc pe taranii care, desi nu-s neaparat educati, bogati sau evoluati tehnologic, se descurca singuri cu ce au si ce isi fac ei. se bazeaza pe propria persoana pentru a trai.

mi se pare o sfidare la adresa naturii si a vietii linistite de la tara sa mergi la munte cu un atv, snowmobile, sau cu masina pana pe varf. sau chiar cu elicopterul, mai stii? oamenii aia de fapt nu au nici o treaba cu muntele in sine. au doar cu teribilismul, cu incercarea de a-si impresiona prietenii, si fac multe prostii daca te gandesti din punctul de vedere in care ar trebui sa supravietuiasca.

atv-ul mi se pare ca e intruchiparea lenei, comoditatii, ignorantei si mitocaniei de orasean. iti urci burtoiul pe cele 4 roti, si chiar daca habar n-ai ce-i aia natura, tu poti sa te urci pe varful muntelui, sa te dai mare ca ai fost acolo si sa poti zice ca ai invins natura. pe dracu! masina aia te-a dus acolo, tu ai fi deja mort si ai fi facut multi pui de urs fericiti, pana atunci, daca nu erai cu burta pe masinutza.

si la oras in general ma enerveaza orice e confort prea mult, doar de dragul de a fi. mersul cu liftul, chiar si 2 etaje (!?!), urcatul scarilor rulante din moll, mersul cu masina pana la magazinul din fata blocului, aerul conditionat in masina cand afara e racoare, mersul cu autobuzul o singura statie cand nu esti obosit si nu te grabesti, si chiar statul jos in autobuz de fiecare data, fara sa fii rupt... chestii pe care suntem dispusi sa platim ca sa le avem, si care ne transforma in molushte.

confortul mi se pare ca e ca un anestezic. nu simti nici durere, nici placere. practic, nu mai traiesti.

in schimb, cred ca e important sa te obisnuiesti si cu situatiile mai grele, sa inveti sa te intretii singur, sa duci o viata sanatoasa (mancare sanatoasa, multa miscare, multa cultura), sa ai atitudinea pozitiva cum ca poti realiza orice iti propui, si poti supravietui, poti lucra cu resursele disponibile ca sa iti atingi scopul, sa iti folosesti corpul pentru ce a fost facut, fara sa il menajezi, dar si fara sa il suprasoliciti, si sa te poti descurca in general fara toti aditivii vietii cotidiene, care cica "iti fac viata mai buna", sau "repara problemele pe care le ai", ca si cand omul nu e o fiinta perfecta, nu e un organism adaptat sa traiasca normal, ci trebuie ajutat de tot felul de mecanisme. gandire de om contemporan, neevoluat, capitalist, superficial: rezolvare rapida pentru orice mica problema.

la urma urmei, societatea e de vina pentru tot cacatul asta. suntem folositi pur si simplu ca niste sobolani alergand intr-o cursa, ca niste baterii, folositi pana la epuizare, dupa care aruncati. nu avem timp de noi, suntem manipulati de publicitate si de alte surse cu scopul de a cumpara cat mai mult si a produce cat mai mult, de a ramane sub control, de a gandi ingust. si majoritatea nu se prind. traiesc asa toata viata, si nu simt cum trece. dar asta este. treaba lor.

ma tot gandesc ca daca va veni vreodata sfarsitul lumii si haosul care se anunta, intr-adevar vor muri multi oameni de-astia. dar treaba lor. chiar merita. astia is oamenii care nici nu trebuiau sa ajunga la varsta la care au ajuns, daca ar fi fost in salbaticie. ei doar au inselat "legea junglei", care zice ca supravietuieste cel mai bun. si ar fi bine, ca macar s-ar curata planeta de oameni inutili.

fiecare isi merita soarta pe care o are.

scopul existenţei

pana nu demult ma intrebam care e calea mea in viata asta, rostul meu. nu stiam ce legatura ar putea avea arhitectura cu asta. mi-am dat seama ca nu am o misiune personala clara pentru ca nu am gasit nimic ce as vrea sa fac neaparat. am multe posibilitati, multe preferinte, dar nu pot sa zic ca stiu cum as vrea sa schimb lumea.

asa ca m-am gandit ce oare a fost in capul meu atunci cand m-am hotarat sa dau la arhitectura. mi se parea ceva interesant, il vedeam pe Strajan, pui de arhitect care se pregatea sa dea la Mincu. ma imaginam pe mine lucrand cu toate sculele alea smechere, si imi placea. nu aveam eu habar de munca pe care ar trebui sa o depun. dar... la mintea unui copil de clasa a 12-a, e ceva destul de normal. m-am gandit ce mi-ar place sa fac, si am facut.

cred ca in momentul asta, viata mea e formata de fapt din lucruri care vreau sa le fac, ca niste piese, ca niste trofee pe care vreau sa le adun pana la sfarsit. unul din lucruri e arhitectura. unul a fost sa stiu biologie si chimie. altceva o sa fie sa invat sa cant, la chitara, pian, tobe, cu vocea, orice o sa imi mai placa. poate sa am si o trupa. altul e sa calatoresc cat mai mult si sa vad lumea. altul e sa citesc cat mai multe carti interesante, sa am o cultura bogata. altul e sa stiu sa supravietuiesc chiar si in cele mai grele conditii.

si uite asa, cu mintea mea de copil, am destule lucruri care ma fascineaza si pe care vreau sa le incerc. poate e cel mai bine sa raman la gandirea de copil, pentru moment. pentru ca nu e limitata. probabil ca alti oameni isi concentreaza toata viata si toate eforturile ca sa faca cat mai multi bani. desi arhitectura o sa fie probabil principala mea sursa de venit, o sa fac si multe alte chestii.

da oricum. mi-am dat seama ca scopul meu suprem e sa fiu fericit. de fapt al oricui e. normal ca se mai pot schimba lucruri pe parcurs, de exemplu poate o sa ma orientez spre restaurare in arhitectura, sau spre arhitectura ecologica, da astea nu conteaza asa de mult. sa fii fericit inseamna sa iti faca placere ceea ce faci. asta e un lucru important care tre sa ne ghideze.

si daca chiar o sa apara ceva ce o sa vreau neaparat sa fac, viata mea se poate schimba. asa a fost cu Balul Bobocilor. si cum a demonstrat Burt Munro, in "The World's Fastest Indian", nu e niciodata prea tarziu sa incepi sa faci ceea ce vrei sa faci. esential e sa-ti pastrezi optimismul si cheful de viata.

cred ca, la final, asta inseamna sa traiesti. sa poti spune ca viata ta a fost o capodopera. ca ai facut tot ce ai vrut sa faci si ai evoluat foarte mult, si ai fost fericit.

festivalul Luminii

azi a fost din nou festivalul Luminii ... ca in fiecare an de altfel. dar anul asta a plouat. ceva ce in anii trecuti nu s-a intamplat. faza e ca pana acum festivalul Luminii a fost un eveniment "dragutz", dar cam sec. nu prea avea el cine stie ce personalitate, era destul de nelegat.

anul asta trebuia sa se desfasoare pe cetatuie. am mers pentru ca eram curios sa vad cum se va tine pe ploaie, dar ma asteptam la ceva de genul: lumanari pe aleile cetatuii, oameni care se plimba, multe blitzuri, eventual oameni care se joaca cu focul. si cam atat. dar nu a fost deloc asa.

cand am ajuns pe cetatuie era destul de intuneric si nici urma de lumanare. ne intrebam daca se mai tine macar ceva. am urcat mai departe, si pana la urma am dat de un pod sub care se concentrase tot evenimentul. in afara lui pustiu, inauntru plin de oameni. lumanari inghesuite de o parte si de alta, unele flescaite de ploaie, pe o lungime de cam 10 metri. pe marginea peretilor erau agatate poze legate de festival. cateva torte, si atat. dar mi s-a parut a fi o imagine mult mai placuta a festivalului.

nu erau mai mult de vreo 50 de oameni. totul se intampla sub un pod. lumanari cu lumina galbena, miros de petrol ars de la torte si poze luminate slab, prinse interesant de doua sfori paralele. putini oameni. asta e cel mai fain la un eveniment. cand e restrans. cand toata turma se fereste sa vina sau nu indrazneste. iar putinii oameni care totusi ajung acolo au ceva special. la fel ca evenimentul pe care au venit sa-l vada. au o personalitate. o lumina in interior, sub podul care o protejeaza. poate ca lipseau covrigii calzi si vinul fiert. poate la anul organizatorii se gandesc si la asa ceva.

oricum, desi accidental, a iesit super. astia zic ca vor sa-l repete si vineri, la adevarata lui scara. nu cred ca va mai fi cine stie ce. dar no. poate facem o sugestie ca la anul sa aiba din nou 2 parti, una mai restransa.